Domnul Popa

Domnul Popa se retrasese in camera sa. In spatele ferestrelor. Domnul Popa se simtea ca un empirist englez mic, asezat pe scaunelul lui, incercind sa distinga in multimea sentimentelor care il traversau.

Un exercitiu cit se poate de binevenit. Afara ploua, ceea ce-l facea sa se simta chiar ca un mic empirist englez. Isi spunea: ‘uite asa au inceput ei sa-si cerceteze mintea, senzatiile si toate celelalte, afara ploua si nu era nimic interesant’.

Unele amintiri ieseau la iveala cu aceasta ocazie in mintea domnului Popa. Isi amintea, de pilda, de vremea cind invatase sa vorbeasca. I se parea foarte ciudat ca a existat o vreme in care el nu stia asta. Personal, sunt de acord cu aceasta nedumerire a domnului Popa, pentru ca mi-o pot inchipui destul de bine.

E ciudat sa te imaginezi in situatia de a nu fi in stare sa vorbesti. De fapt, e destul de ciudat sa-ti aduci aminte de ceva de atunci, pentru ca impresiile cuiva care nu stie sa vorbeasca nu pot fi formulate in cuvinte.

In ce-l priveste pe domnul Popa insusi, e destul de ciudat sa ne gindim ca ar fi fost vreodata in situatia in care sa nu poata vorbi, mai ales ca acum stia sa vorbeasca foarte frumos, aproape ca un adevarat orator.

Oricum, aceste amintiri ii ofereau domnului Popa un bun prilej de reflectie. Faptul ca reflecteaza era observat de el cu multa grija in acelasi timp.

Sa patrundem putin in capul domnului Popa si sa observam si noi, impreuna cu dinsul, ce se petrece acolo: ‘aha, deci eram foarte mic; dar nu eram eu cel care era foarte mic; sigur, nu eram eu, era un copil mic si nu stia vorbi; totusi, eu eram, de vreme ce imi aduc aminte de anumite lucruri de atunci; dar daca observ cu atentie amintirile mele, sunt destul de sterse: unele impresii de acum se suprapun peste cele de atunci; stiu ca mama imi spunea ceva dar mi-o inchipui cu figura de acum – foarte batrina; chiar asa, nu stiu ce o sa fac cu ea, nu mai poate trai singura acolo, cred ca ii este destul de greu; de fapt, stie ca nu am timp prea mult, nu-i asa?; in fine, ce-mi spunea? nu mai stiu; ce se intimplase inainte? nu-mi pot aduce aminte; asta sa insemne oare ca pentru momentele in care nu-mi aduc aminte de nimic nu mai e nici o legatura cu mine?; of, de ce nu pot sa ma gindesc la un singur lucru; e clar, imi zboara mintea; uite, acum nici nu ma mai gindesc la amintirea aceea, mi-am amintit altceva: zgomotul pe care il faceau cei care veneau sa ridice lazile cu gunoi – un zgomot infernal; cred ca le trinteau dinadins pe trotouar, sa se auda…’

La toate acestea se gindea domnul Popa, stand in fotoliul sau si privind absent la televizor. Am putea crede ca unele amintiri erau declansate de vizionarea unor imagini pe micul ecran. De pilda, ca reclama aceea cu un copil mic care plinge fiindca nu primeste iaurtul preferat l-a facut pe domnul Popa sa se gindeasca la propria copilarie. Nu e foarte clar.

*

– Domnule Popa, vreti sa ma ajutati putin? Va rog sa cititi ceea ce am scris mai inainte si sa-mi spuneti daca sunteti de acord! Pentru dumneavoastra e destul de usor sa cititi ceea ce am scris despre dumneavoastra, deoarece nu sinteti decit un personaj care se afla in capul meu, nu? In acest fel, dumneavoastra aveti acces destul de usor la toate informatiile mele, nu?
– Da, domnule Gramo, imi este destul de usor, dar nu vi se pare ciudat ca eu, desi ma uit la televizor si imi observ cu atentie continuturile mintii mele, sa pot in acelasi timp sa si citesc ceea ce scrieti dumneavoastra?

– Dar domnule Popa, eu nu am spus ca trebuie sa faceti toate acestea in acelasi timp. Puteti renunta un pic la televizor si la propriile amintiri si ginduri pentru a citi aceste rinduri. De fapt, nici nu e nevoie sa le cititi, puteti sa consultati direct propriile mele idei.
– Hmm,… Cred, domnule Gramo, ca as prefera totusi sa citesc rindurile scrise. Nu sint sigur ca exista o concordanta perfecta intre ceea ce ginditi si ceea ce scrieti.

– Cum doriti, domnule Popa, dar v-as ruga sa-mi comunicati parerea dumneavoastra. Credeti ca unele amintiri v-au fost sugerate de imaginile vazute la televizor sau nu?
– Bine, domnule Gramo, dar de vreme ce am acceptat amindoi ca eu nu sunt decat un personaj si nu exist in afara mintii dumneavoastra (lucru de care totusi ma indoiesc, intr-o oarecare masura), de ce aveti nevoie de mine pentru a raspunde la o asemenea intrebare? V-ati dovedit foarte iscusit in a reproduce sirul gindurilor mele. De ce, deodata, nu mai aveti acces la ele?

– Sincer sa fiu, nu stiu prea bine, domnule Popa. Ati dori sa-mi explicati, va rog!…
– O sa incerc sa gasesc o explicatie, domnule Gramo. In acest moment, oricit de ciudat v-ar parea, singura explicatie pe care o pot gasi este ca, din moment ce eu pot avea acces la toate continuturile mintii dumneavoastra, dar dumneavoastra nu puteti sa va explicati tot ce gindesc eu, s-ar putea ca lucrurile sa stea exact invers: in examinarea gindurilor mele, pe care doresc sa o continui, observ ca dumneavoastra sunteti, de fapt, un personaj pe care se pare ca l-am imaginat eu, pentru a purta o conversatie amabila si placuta.

– Este interesant ceea ce spuneti, domnule Popa. Nu-mi vine in minte decit un singur lucru: daca asa stau lucrurile, ce folos mai aveti in a purta o conversatie cu un interlocutor despre care stiti totul, pentru ca chiar dumneavoastra l-ati inchipuit?
– Nu stiu, domnule Gramo.

– Aceasta nestiinta nu poate demonstra nimic in favoarea mea?
– Nu, domnule Gramo, pentru ca nu este de acelasi fel cu a dumneavoastra: dumneavoastra v-ati dovedit nestiutor in legatura cu unele aspecte care ma priveau pe mine. Eu nu m-am dovedit inca nestiutor in legatura cu vreun aspect legat de persoana dumneavoastra. Iar daca, referitor la unele actiuni ale mele, nu
pot sau nu doresc sa dau explicatii, asta nu inseamna nimic.

*

Cred ca este momentul ca dumneata sa participi la aceasta discutie. Cum cine? Dumneata, cititorul acestor randuri. Degeba te uiti imprejur, e vorba chiar de dumneata. Nu poti sa stai doar pe margine si sa te distrezi pe seama controversei de mai sus. Trebuie sa-ti dai cu parerea! Urmatoarele rinduri le vei scrie chiar dumneata:

……………………………………………….
……………………………………………….
……………………………………………….
……………………………………………….

Nu stiu daca te-ai lamurit asupra celui care ti se adreseaza in aceste rinduri. De altfel, nici cel care le scrie nu este foarte lamurit. Ar mai fi insa un lucru de spus: este clar ca nu pot sti exact ce gindesti, caci am lasat locul liber tocmai pentru a-ti lasa posibilitatea sa-ti exprimi gindurile.

Daca as fi stiut, as fi scris eu in locul dumitale. Dar n-am facut-o. Asta inseamna ca dumneata, cel care citeste aceasta foaie de hirtie, nu esti un produs al mintii mele, indiferent cine as fi eu. Iata un lucru de care putem fi siguri.

One thought on “Domnul Popa

  1. Scaevola

    Asta imi aduce aminte de schita aia a lui Daniil Kharms, numita Roscovanul:

    “Once there was a redheaded man without eyes and without ears. He had no hair either, so that he was a redhead was just something they said.

    He could not speak, for he had no mouth. He had no nose either.

    He didn’t even have arms or legs. He had no stomach either, and he had no back, and he had no spine, and no intestines of any kind. He didn’t have anything at all. So it is hard to understand whom we are really talking about.

    So it is probably best not to talk about him any more. “

    Un adevar crud, dar necesar.

    Iata un gand.

    Daca nu suntem altceva decat suma atributelor noastre, iar atributele noastre nu sunt altceva decat determinari subiective, atunci existenta noastra e ceva relativ, depinzand de capacitatea de celorlalti de a ne constientiza calitatile.

    Aplicatie: eu sunt (pe blog) suma cuvintelor mele, dar iata cum: eu ma ascund in sensul pe care il iau cuvintele mele – ori nu ‘eu’ dau sensul cuvintelor mele, ci cititorul. Deci eu nu exist decat in mintea cititorului.

Comments are closed.