Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (17)

Cartea a III-a

I

Dat fiind ca virtutea este legata de pasiuni si acte, iar ceea ce este voluntar are parte de laude sau blam, pe cand ceea ce este involuntar de iertare si uneori chiar de compasiune, este desigur necesar, pentru cei ce examineaza virtutea, sa definim notiunile de voluntar si involuntar; acest lucru va fi util si pentru legislatori, in stabilirea onorurilor si pedepselor.

Se admite in general ca involuntare sunt actele conmise prin constrangere sau din ignoranta. Actul comis prin constrangere este cel al carui principiu se afla in exterior, fiind de asa natura incat cel ce executa sau cel ce suporta actiunea nu contribuie cu nimic la aceasta, de exemplu cand vantul sau un om cu autoritate duce cu sine pe cineva intr-un anume loc.

Dar se pune intrebarea daca ceea ce facem de teama unui rau mai mare sau in vederea a cev bun este voluntar sau involuntar (de pilda, daca un tiran in a carui putere se afla parintii si copiii nostri ne-ar cere sa comitem o fapta reprobabila si, comitand-o, i-am salva, dar, refuzand s-o facem, ei ar trebui sa moara). La fel se intampla si cand se arunca in mare, pe timp de furtuna, incarcatura unei nave; in mod obisnuit, nimeni nu-si arunca de bunavoie avutul, dar orice om cu cap ar face-o pentru salvarea sa si a celorlalti. Asemenea acte sunt mixte, dar ele par mai degraba voluntare, pentru ca sunt liber alese in momentul in care sunt savarsite, desi scopul lor este determinat de imprejurari.

Asadar, trebuie sa luam in consideratie voluntarul si involuntarul in momentul actiunii. Si se poate spune ca se actioneaza in mod voluntar, caci principiul miscarii corpului se afla, in asemenea situatii, in insusi cel ce actioneaza; iar daca in el se afla principiul, de el depinde si sa actioneze sau nu. Asemenea acte sunt deci voluntare, dar, privite in mod absolut, ele sunt poate involuntare; fiindca nimeni nu ar decide sa faca asemenea lucruri de dragul lor.

Pentru acte de acest fel sunt chiar laudati, uneori, cei care, tintind spre lucruri mari si frumoase, suporta ceva dezonorant si dureros. Dar, in caz contrariu, sunt blamati; caci a suporta o mare dezonoare fara sa ai in vedere ceva frumos sau cat de cat frumos, inseamna a fi un om inferior.

In unele cazuri nu se primesc laude, ci iertare, si anume cand cineva a comis ceea ce nu se cuvenea de teama unor suferinte ce depasesc capacitatea de rezistenta a naturii umane si pe care nimeni nu le-ar putea indura. Dar poate ca unele lucruri nu trebuie sa ne lasam constransi a le comite, ci mai degraba sa acceptam moartea, indurand cele mai cumplite chinuri; astfel, motive precum cele ce l-au determinat pe Alkmaion din piesa lui Euripide [e o tragedie care s-a pierdut] sa-si ucida mama par absurde.

Uneori este insa dificil sa decizi ce anume trebuie sa alegi si cu ce pret si ce trebuie sa suporti si pentru ce, ba inca si mai greu e sa-ti pastrezi cu fermitate hotararea luata; pentru ca cel mai adesea lucrurile la care te astepti sunt dureroase, iar cele pe care esti constrans sa le faci sunt dezonorante, de unde si laudele sau blamul la adresa celor ce s-au lasat constransi sa actioneze sau nu.

Care sunt deci actele pe care treubuie sa le consideram ca fiind executate prin constrangere? Desigur, in principiu, cele a caror cauza este exterioara si in care executantul nu are nici o contributie. Dar actele care, involuntare in sine, in anumite imprejurari sunt preferate altora in schimbul unui avantaj anume – principiul aflandu-se astfel in executant -, desi involuntare in sine, devin, in astfel de imprejurari, voluntare in comparatie cu celelalte. Astfel, ele par mai asemanatore actelor voluntare; caci actele sunt legate de cazuri particulare, iar acestea din urma implica intentia. Nu este insa usor sa precizezi ce act trebuie preferat altuia, pentru ca intre cazurile particulare exista multe deosebiri.

Dar daca am pretinde ca lucrurile placute si frumoase sunt constrangatoare (intrucat ele, fiindu-ne exterioare, ar exercita asupra noastra o constrangere), atunci totul ar trebui sa implice o constrangere; caci in vederea unor astfel de lucruri indeplinim cu totii toate actele noastre. Dar cei ce actioneaza din constrangere si deci impotriva vointei lor o fac suferind, pe cand cei ce actioneaza de dragul a ceea ce este placut si frumos o fac din placere. Ar fi deci ridicol sa invinuim circumstantele exterioare si nu pe noi insine, care usor ne lasam prinsi de asemenea lucruri, dupa cum absurd ar fi si sa ne atribuim noua insine actiunile frumoase, iar placerii pe cele reprobabile.

Se pare deci ca act executat prin constrangere este acela al carui principiu ne este exterior si la care cel ce suporta constrangerea nu participa cu nimic.

In ce priveste actele comise din ignoranta, toate sunt, desigur, lipsite de intentie, dar cu adevarat comis impotriva vointei este actul urmat de suferinta si regret; caci cel ce, actionand in ignoranta, nu sufera de pe urma actului sau, chiar daca, ce-i drept, nu a actionat in mod voluntar pentru ca nu stia ce face, de fapt nici impotriva vointei sale nu a facut-o, din moment ce nu sufera pentru asta.

Asadar, in cazul actelor comise din ignoranta, cel ce are remuscari pare sa fi reactionat cu adevarat impotriva vointei sale. Dar pe cel ce nu resimte nici un regret, fiind diferit de celalalt, sa-l privim ca pe unul care a actionat fara voie; caci, deosebindu-se de primul, e mai bine sa-i dam un calificativ propriu.

Se pare, deci, ca una e sa faci ceva din ignoranta si alta sa faci ceva nefiind constient de ceea ce faci; pentru ca omul care se imbata sau se manie nu pare sa actioneze din ignoranta, ci dintr-un din cauzele mentionate mai sus, si nu constient de ce face, ci inconstient. Fara indoiala ca orice om vicios ignora ce trebuie sa faca si ce trebuie sa evite si o astfel de eroare ii face pe oameni sa devina nedrepti si, in general, rai.

Dar trebuie sa definim involuntarul si nu faptul ca cineva ignora ceea ce ii este avantajos. Caci ignoranta in alegerea deliberata este cauza nu a involuntarului, ci a perversitatii. Si nici ignorarea principiilor generale nu este cauza involuntarului (pentru ca datorita ei, cel putin, suntem blamati), ci aceea a circumstantelor particulare, in care si in legatura cu care are loc actiunea; in aceste cazuri intervin si mila si iertarea, pentru ca cel ce ignora ceva in acest domeniu actioneaza in mod involuntar.

Poate ca n-ar fi rau sa precizam aceste lucruri, si anume care si cate sunt, si deci si cine, si ce, si in legatura cu ce sau cu ce scop actioneaza, uneori si prin ce mijloace, de pilda cu ajutorul unui instrument, si din ce motiv, de pilda pentru a se salva, si in ce fel, de pilda cu blandete sau cu asprime.

Fara indoiala ca nimeni, daca nu e nebun, nu poate ignora toate acestea si e clar ca nu-l poate ignora nici pe cel ce actioneaza: cum oare s-ar putea ignora pe sine? Dar ce ce actioneaza ar putea ignora ce face, de pilda cum se spune ca, vorbind, cineva poate scapa unele cuvinte, sau nu a stiut ca ceva este interzis, ca Eschyl cu misteriile [Eschyl a fost acuzat ca a dezvaluit in niste tragedii de-ale lui secretele unor ceremonii religioase – Misteriile], sau, dorind sa arate o catapulta, o lasa sa se descarce. De asemenea, cineva ar putea sa creada, ca Merope [personaj dintr-o tragedie pierduta a lui Euripide], ca propriul sau fiu ii este dusman, sau ca fierul ascutit al unei lanci este rotunjit, sau ca o piatra oarecare este piatra ponce. Se mai poate intampla ca, dandu-i cuiva o bautura in scopul de a-l salva, sa-i provoci moartea; sau, dorind doar sa atingi usor pe cineva, cum fac luptatorii, sa-i dai o lovitura zdravana.

Asadar, ignoranta fiind posibila in legatura cu oricare dintre circumstantele in care are loc actiunea, cel ce ignora ceva din acestea pare sa fi actionat impotriva vointei sale, mai ales in cazurile cele mai importante; si se pare ca cele mai importante sunt acelea in care si pentru care are loc actiunea. Dar, pentru a considera involuntar ceea ce se intampla datorita unei astfel de ignorante, mai trebuie si ca actiunea sa fie insotita de durere si regret.

Actul involuntar fiind deci comis prin constrangere sau din ignoranta, cel voluntar pare a fi actul al carui principiu se afla in insusi cel ce actioneaza, care cunoaste conditiile speciale ale desfasurarii actiunii. Si ar fi poate incorect sa spunem ca actele provocate de manie sau dorinta sunt involuntare. Mai intai pentru ca, in acest caz, nici una dintre celelalte fiinte vii, dupa cum nici copiii, n-ar mai actiona in mod voluntar; apoi, se pune intrebarea daca nu facem in mod voluntar nimic din ceea ce tine de dorinta si manie sau daca comitem actele frumoase de bunavoie, pe cand pe cele urate impotriv vointei noastre. N-ar fi insa absurd sa afirmam aceasta, din moment ce cauza lor, cel putin, este una si aceeasi? Dar absurd ar fi poate si sa spunem ca este involuntar ceea ce se cuvine sa dorim; pentru ca se cuvine chiar sa ne maniem in unele cazuri si sa dorim unele lucruri, de pilda sanatatea sau invatatura.

Se pare insa, de asemenea, ca actele involuntare provoaca durere, pe cand cele generate de dorinta aduc placere. Mai mult: ce deosebire exista intre actele involuntare in care s-a gresit printr-o eroare de judecata si cele in care s-a gresit din impuls? Desigur, ambele trebuie evitate; dar se pare ca irationalul nu apartine mai putin naturii umane, astfel incat si actele omului pot fi generate de manie sau de dorinta. Ar fi deci absurd sa le consideram involuntare.