Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (38)

[gata, am trecut la cartea a cincea]

I

Privitor la dreptate si nedreptate, va trebui sa examinam natura actelor ce le implica, tipul de medietate care este dreptatea, precum si extremele intre care ceea ce este drept reprezinta masura justa. Pentru aceasta vom adopta, in cercetarea de fata, aceeasi metoda ca si in cele precedente.

Observam, asadar, ca toti oamenii inteleg prin dreptate acea dispozitie morala datorita careia suntem apti de acte drepte si datorita careia le infaptuim efectiv sau dorim sa le infaptuim; acelasi lucru este valabil si in ce priveste nedreptatea, care ne determina sa ne complacem in a comite efectiv sau a dori sa comitem acte drepte.

Sa luam ca punct de plecare aceasta definite, servindu-ne de ea in linii generale. Trebuie sa facem insa o distinctie intre stiinte si facultati, pe de o parte, si dispozitiile morale, pe de alta; caci, dupa cat se pare, aceeasi facultate sau aceeasi stiinta poate fi aplicata unor lucruri contrare, dar o anumita dispozitie nu poate produce efectul contrar. De pilda, sanatatea nu poate genera ceva contrar sanatatii, ci numai ceva sanatos; spunem ca mersul cuiva este sanatos cand merge ca un om sanatos.

Uneori, desigur, o dispozitie poate fi dedusa din dispozitia contrara, alteori o recunoastem dupa subiectul ce o poseda. Astfel, daca buna stare a corpului ne apare clar, si starea proasta a corpului ne devine clara; de asemenea, buna stare a corpului o putem deduce din ceea ce o favorizeaza, dupa cum ceea ce o favorizeaza poate fi dedus din cunoasterea ei. Presupunand, de pilda, ca buna stare a corpului consta in fermitatea carnii, in mod necesar starea sa proasta va consta in moliciunea carnii, iar factorul generator al bunei stari va fi ceea ce da carnii fermitate.

Rezulta deci ca, in majoritatea cazurilor, daca un termen este luat in mai multe sensuri, atunci si contrariul lui va fi luat in mai multe sensuri; de pilda, daca termenul de “drept” are mai multe sensuri, la fel va fi si in cazul celui de “nedrept” si “nedreptate”.

Se pare intr-adevar ca dreptatea, ca si nedreptatea, sunt susceptibile de mai multe sensuri, dar, din cauza marii apropieri dintre aceste sensuri, omonimia lor ramane ascunsa, nemaifiind vizibila ca in cazul semnificatiilor indepartate una de alta (caci marea diferenta o da ideea), de pilda cand, prin acelasi termen, kleis, desemnam atat clavicula animalelor cat si obiectul cu care se incuie usile.

Sa vedem deci in cate feluri poate fi interpretat cuvantul “nedrept”. Se considera ca nedrept este si cel ce violeaza legea, si cel ce cauta sa aiba mai mult decat i se cuvine, nesocotind astfel principiul egalitatii. Prin urmare, este evident ca “drept” va fi si cel ce se conformeaza legilor, si cel ce respecta egalitatea. Asadar, notiunea de “drept” semnifica legalitate si egalitate, iar cea de “nedrept” ilegalitate si inegalitate.

Intrucat omul nedrept este cel ce cauta sa aiba mai mult decat i se cuvine, nedreptatea lui se va manifesta in sfera bunurilor, dar nu a tuturor, ci in raport cu cele ce depind de sansa sau nesansa, si care, desi sunt totdeauna bunuri in sine, nu totdeauna sunt astfel si pentru un individ sau altul. Si totusi oamenii pentru acestea se roaga la zei si acestea le urmaresc, desi n-ar trebui sa o faca, ci s-ar cuveni sa se roage ca bunurile in sine sa coincida cu bunurile epntru ei insisi si pe acestea sa le aleaga.

Dar omul nedrept nu alege totdeauna partea cea mai mare, ci, cand este vorba de lucruri rele in sine, alege partea cea mai mica. Totusi, pentru ca raul cel mai mic pare intr-un fel un bine, iar cupiditatea are ca obiect binele, omul nedrept pare avid si in acest caz. El este, de fapt, lipsit de simtul egalitatii, caci aceasta notiune acopera ambele aspecte si le este comuna.

Dat fiind ca cel ce violeaza legile este un om nedrept, iar cel ce le respecta este drept, este evident ca toate dispozitiile legale sunt intr-un anume sens drepte; si, intrucat tot ce se stabileste prin legislatie este legal, putem afirma ca fiecare dintre aceste prescriptii este dreapta. Dar legile se pronunta asupra tuturor lucrurilor, avand in vedere interesul comun, fie al tuturor cetatenilor, fie al conducatorilor, indiferent daca acestia din urma sunt desemnati dupa criteriul valorii sau dupa vreun alt criteriu asemanator. De aceea numim drept, intr-o prima acceptiune, ceea ce creeaza si mentine pentru o comunitate politica fericirea si elementele ei constitutive.

Legea prescrie, de asemenea, si ca fiecare cetatean sa se comporte ca un om curajos (de exemplu, sa nu-si paraseasca locul pe campul de lupta, sa nu fuga si sa nu-si abandoneze armele), sa aiba o atitudine moderata (de exemplu, sa nu comita adulterul sau acte de violenta), sa fie amabil (de exemplu, sa nu loveasca si sa nu insulte). La fel procedeaza legea si cu privire la celelalte virtuti si vicii, prescriindu-le pe unele si interzicandu-le pe celelalte, si face aceasta in mod corect daca ea insasi a fost corect instituita, dar in mod defectuos daca a fost conceputa cu neglijenta.

Astfel inteleasa, dreptatea este o virtute perfecta, nu in sens absolut, ci in raport cu altceva. Si de aceea ea este privita in general ca o suverana a virtutilor, mai stralucitoare decat luceafarul de seara, mai stralucitoare decat luceafarul de zi. De aici si proverbul: “Dreptatea concentreaza in ea intreaga virtute”.

Dreptatea este o virtute absolut desavarsita pentru ca exercitarea ei este cea a unei virtuti perfecte; si este perfecta pentru ca cel ce o poseda poate face uz de virtutea sa si in favoarea altora, nu numai pentru sine. Caci multi pot practica virtutea in chestiuni personale, dar sunt incapabili s-o faca in cele privitoare la altii. De aceea, trebuie sa fim de acord cu Bias cand spune ca “exercitarea puterii dezvaluie omul”, caci cel investit cu putere se afla in raporturi cu altii si prin aceasta intra in comunitate cu ei. Din acest motiv, dreptatea este singura dintre virtuti ce pare a fi un bine pentru altul, manifestandu-se in favoarea altuia; ea indeplineste ceea ce este in favoarea altuia, fie ca este vorba de un om cu autoritate publica, fie de un simplu membru al societatii.

Asadar, daca omul cel mai rau este cel ce face uz de rautate atat impotriva lui insusi cat si impotriva prietenilor, omul cel mai bun este cel ce practica virtutea nu numai pentru sine, ci si pentru altii, caci lucrul dificil acesta este.

Astfel inteleasa, dreptatea nu reprezinta o parte a virtutii, ci virtutea in intregime, dupa cum nici contrariul ei, nedreptatea, nu este doar o parte a viciului, ci viciul in intregime.

Din cele de mai sus reiese clar diferenta dintre virtute si dreptatea astfel conceputa: dreptatea este identica cu virtutea, dar esenta lor nu este aceeasi, ci, in masura in care se raporteaza la altii, ea este dreptate, iar in masura in care este o dispozitie habituala propriu-zisa, este virtute.

One thought on “Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (38)

Comments are closed.