Gramo incheie: “Senzatia de acum e ca lucrurile stau ca si cand ar mai exista un ingredient special, pe care inca n-am reusit sa punem degetul. Voi care credeti ca este?”.

Insa, pentru a face afirmatii de genul: ‘ceea ce am sustinut este ca oamenii care cred in semne (indiferent daca alegerea de a crede in semne e rationala sau nu) pot discuta rational despre “X a fost un semn” si “semnificatia lui X este cutare”’ – Gramo ar fi avut nevoie, tocmai, sa stie raspunsul la propria lor intrebare din finalul post-ului… Fiindca simptomele ne arata, cel mult, UNDE sa cautam semnele, si nu CARE sunt semne si care nu. Si atunci despre ce sa mai discutam “rational”?

p.s. Credinciosul ce adopta o linie mai mistica ar privi cu dispret ping-pong-ul argumentelor, ratiunea, intersubiectivitatea. El ar zice: “Nu pot sa-ti dau un criteriu pentru ce este un semn de la Dumnezeu. Dar, cand vei intalni un semn care ti se adreseaza TIE, il vei recunoaste ca semn, fara nici o indoiala. Si vei intelege de ce DOAR TU puteai sa-l vezi ca un semn – si nici un alt om nu putea.”

Ar putea Gramo sa ofere un exemplu de criteriu pentru “X este un semn”? Daca un criteriu e accesibil doar celor ce cred, atunci “X este un semn” e tot un act de credinta.

apoi, pentru oamenii care cred in semne, “exista semne” (sau “are sens sa discutam despre semne”) nu joaca rolul unei premise in vreo argumentare; afirmatia respectiva e o presupozitie; din ea nu decurge nimic in nici unul dintre argumentele pe care le folosesc credinciosii in semne atunci cand discuta despre “X a fost un semn” sau “semnul X imi comunica Y” s.a.m.d. ea nu joaca niciodata rolul de temei pentru nimic; de aceea nici nu se pune problema sa fie criticata.

Ideea era urmatoarea: cand construiesti un argument iei ca adevarate niste premise in masura in care accepti – rational – ca ele toate ar putea fi si false. (Cu alte cuvinte ii dai posibilitatea oponentului “sa se lege” de oricare dintre premisele argumentului tau.)

Insa oamenii care cred (in D-zeu, in semne) doresc sa pastreze un teritoriu intangibil. Acest fapt mi se pare straniu si nu tocmai “rational” (in sensul meu ).

Un fizician se poate intreba cum arata un capitol al fizicii daca respingem legea tertului exclus; un geometru – cum arata geometria daca abandonam postulatul paralelelor.
Se poate intreba un credincios cum ar arata lumea daca Dumnezeu nu exista? Iar daca face acest pas, mai este el intr-un sens inteligibil “credincios”?

“Nu cred in existenta lui Dumnezeu, dar poate ma insel” mi se pare o fraza cu sens (a unui ateu).
“Cred in existenta lui Dumnezeu, dar poate ma insel” mi se pare o fraza fara sens (a unui credincios).
Asimetria aceasta ar trebui, cred, sa se regaseasca si la nivelul a ce socotim sau nu “rational”.

Gramo zice: “un om poate sa creada in semne fara sa creada in Dumnezeu; aici vorbim despre oamenii care cred in semne” (deci scrisei da pomana )

Totusi, in textul initial Gramo spune: “Ca sa vezi semne trebuie sa crezi in semne. Cu alte cuvinte, trebuie sa crezi ca o persoana (divina, probabil) intentioneaza sa iti comunice ceva prin intermediul semnelor.” (de-aia, totusi, scrisei)

alta chestie: ratiunea nu are neaparat treaba cu adevarul; imi pot folosi ratiunea atunci cand sustin ca abolirea sclaviei e un lucru bun, de pilda; dar acum fac o evaluare, nu discut despre fapte.

alta: un om poate sa creada in semne fara sa creada in Dumnezeu; aici vorbim despre oamenii care cred in semne;

ceea ce am sustinut este ca oamenii care cred in semne (indiferent daca alegerea de a crede in semne e rationala sau nu) pot discuta rational despre “X a fost un semn” si “semnificatia lui X este cutare”; despre asta era vorba acum.