Author Archives: gramo

O poveste cumplita (5)

De fapt, ați putea spune că nu e nimic cumplit în povestea domnului Pantelie (mă rog, nu era un domn, dar noi îl numim așa pentru a ne distanța de el, nu fiindcă îi purtăm vreun respect deosebit).

Totuși, un lucru e cu adevărat cumplit. Un gând, dacă doriți. Și anume gândul că sufletul, chiar dacă supraviețuiește corpului, nu are nici o obligație să supraviețuiască mult timp. Orice am crede despre suflete, ele nu sunt indestructibile.

Chiar dacă există suflete, Dumnezeu, care e atotputernic, ar putea anihila orice suflet. Chiar și după moarte.

Dacă există Dumnezeu, atunci nu putem fi niciodată siguri că vom avea viață veșnică. Dacă El e atotputernic, atunci ar putea pune capăt vieților noastre oricând. Și înainte de moarte, și după aceea. Și înainte de Judecata de Apoi, și după aceea. Nu ni s-a promis nimic altceva.

Dacă domnul Pantelie a trăit și după ce a murit, asta nu înseamnă nimic.

2017, gen

Suntem în 2017. Oamenii care te pun sa îți faci cont pe site-ul lor sunt idioți. Dacă nu îți oferă viața veșnică sau adevărul absolut, sunt idioți. Dacă îți faci cont pe site-ul lor, ești și tu idiot. Just like that.

Altceva? Toate modurile de a bloca reclamele de pe net sunt ok. Toate încercările de a câștiga bani din reclame sunt stupide. Toate încercările de a câștiga bani din softuri de genul “Hello World” sunt imbecile, toți cei care pun botul la aşa ceva sunt imbecili.

Cunoscuții de pe net (chiar și de pe social media) nu sunt niște prieteni. Prietenii îți sunt prieteni indiferent de cât de mult te urmăresc prin social media.

Internet sucks. E în mare parte pentru stupizi retarzi îngâmfați și ariviști. În mică parte pentru niște oameni de știință extrem de plicticoși. We need something else. Mă rog, we need internet for games and porn and to order stuff from the internet. Dar e o simplă unealtă stupidă, mai comodă decât altele (uneori) și atât.

Toate utopiile cunoașterii și socializării universale sunt niște aberații. Internet is a tool and a really dumb one.

Mai vorbim, în fine,…

O poveste cumplita (4)

Și înainte să mai spună Pantelie ceva, doamna Nuți zise: “Matale ești cam obsedat, nu?”

Pantelie începu să protesteze. Înainte să ridice o pancartă, doamna Nuți continuă: “Așa era și soțul meu. Mă bătea la cap cu tot felul de prostii. Ca să îi fac pe plac, am început să îi trimit semese-uri că fac și dreg, doar ca să îi fac pe plac. Nu făceam nimic, muream de somn. Adormeam cu capul pe tejghea, îi scriam că m-am mai cordit cu un client, mai dormeam,… Nu ținea neapărat să vadă, era suficient să își închipuie,… Zicea că mintea e mai importantă decât ochii. Mă rog, prostii,…”.

Pantelie nu era atent, îi venea greu să se concentreze. Îi spuse doamnei Nuți că el era doar curios și plecă în grabă.

Se trezi deodată în mijlocul unui câmp de luptă. Pe lângă urechi îi șuierau săgețile. Apoi, deodată, nimic. Încă era conștient, dar nu vedea nimic. Își spuse că mintea e mai importantă decât ochii și începu să se gândească. Murise pe câmpul de luptă și toată viața lui fusese un vis?

Întrebarea i se păru stupidă. Se întinse pe iarbă, la marginea parcului, chit că nu putea să vadă ce face și ce e în jurul lui. Apoi totul începu să se estompeze.

Am descoperit care e problema

De fapt, e destul de simplă. Avem o singură ţară, asta e problema. Dacă aveam două, se muta fiecare în ţara lui. Jokes aside, sunt doi poli. Unul e reprezentat de oamenii care au o meserie şi ar putea să şi-o facă oriunde în lume (ignorând diferențele de limbă). Nu contează ce meserie – programator, electrician, jurnalist, asistentă medicală, orice meserie poate fi făcută bine sau prost. Din primul grup fac parte oamenii care îşi pot face meseria cu pricepere şi răspundere.

Din al doilea grup fac parte oamenii care nu vor să îşi asume prea multe răspunderi. Trebuie să facă rost de chestii ca să trăiască, eventual cât mai bine, ei și copiii și rudele lor. Dacă au o meserie, și-o fac de mântuială (sau chiar în bătaie de joc), atâta timp cât le merge și așa. Dacă găsesc un post călduţ, pe pile, unde să nu li se ceară nimic şi să primească un salariu, e ok pentru ei. Dacă pot da o ţeapă, ceva, să se învârtă, să se descurce, e ok. Se învârt alții, dar le pică și lor – sunt mulțumiți. Dacă se pot pensiona mai repede şi cu o pensie mare, e minunat. Unii poate au avut o meserie care nu se mai caută, ceva printr-o fabrică comunistă, dar nu s-au obosit să înveţe altceva după aia. Etc. Într-o ţară civilizată, unde majoritatea oamenilor ar fi din primul grup, unde ar avea condiţii să se recalifice și ar fi ajutați să își găsească o meserie, să o facă bine ș.a.m.d., ar deveni şi ei mai ok.

Mă rog, e mai complicat, dar să păstrăm lucrurile simple. Pentru cei din primul grup contează să îți faci bine meseria, să nu îți fie rușine de munca ta, să ai răspundere și, bineînțeles, să trăiești civilizat. Sunt în acel grup și oameni cu salarii mari, și oameni cu salarii mici (dar decente, cât de cât, pentru România), și tineri și bătrâni, și cu facultate, și fără. Și de dreapta, și de stânga.

Pentru cei din al doilea grup contează să te descurci să o duci cât mai bine. Fără să te pricepi neapărat la ceva, fără să îți asumi prea multe răspunderi. Și în grupul ăsta sunt oameni de toate vârstele, de toate orientările politice, cu bani mai mulți sau mai puțini (în funcție de rude, pile și relații, în principal), cu educație mai puțină sau mai multă (dar de obicei de mântuială, căpătată în vreo fabrică de diplome, fiindcă educația pe bune cere muncă și răspundere).

Unii dintre cei din al doilea grup se prefac că ar fi din primul. Alții dintre cei din al doilea grup spun că nu există primul grup, că toți sunt ca ei. Etc.

Au plecat din țară oameni din ambele grupuri. Cei din primul grup au continuat să muncească, cei din al doilea grup s-au descurcat mai prost. O bună parte dintre cei din al doilea grup nu ar avea cum să se descurce în altă parte decât aici. Asta e țara lor. Ei ar dori ca oamenii din primul grup fie să plece, fie să devină ca ei, fără să le pese că în felul ăsta cam totul s-ar duce de râpă.

Iar cei din primul grup s-au săturat să plece din cauza celor din al doilea grup. Au văzut că ar putea să trăiască civilizat și aici. Asta s-a schimbat în mod esențial în 27 de ani. În ’90, după mineriade, impresia (pentru mulți dintre cei din primul grup) era că țara asta nu mai are nici o șansă. Acum, cu toate mizeriile care se întâmplă, poți totuși să speri.

Cum spuneam, grupurile astea două sunt ca niște poli între care gravitează oamenii. Același om, pe parcursul vieții, se poate îndeparta de primul grup și să se apropie de al doilea. Sau de al doilea și să se apropie de primul, deși e mai greu, de la o vârstă încolo.

Nu e clar cam cât de mari sunt grupurile din jurul fiecărui pol, cât de bine sunt adunate în jurul polului propriu, câți oscilează între cei doi poli și așa mai departe. Și nici nu e clar cum am putea afla, fiindcă aici nu contează vorbele, ci faptele.

Un lucru e, totuși, clar. Pe termen lung, dacă România nu devine o dictatură condusă de cei din al doilea grup, tot mai mulți oameni vor face parte din primul grup. Asta e direcția în care se schimbă lucrurile. Asta e direcția în care s-au schimbat pretutindeni în lume.

Și cât o să dureze? Dumnezeu știe cât. Până dispare pesedeul? Până mor pensionarii? Chestii de felul ăsta nici măcar nu contează. În câteva orașe mai mari, percepția s-a schimbat deja. Nu mai sunt cei din primul grup într-o mică bulă, care plutește în oceanul format din cei din al doilea grup. Deja se simte ca și când ar fi pe dos. Noi nu credem că e așa, după cum am mai spus, dar nici asta nu contează prea mult. Când cei din al doilea grup vor simți că sunt închiși într-o bulă, în mijlocul celorlalți, vom putea răsufla ușurați.

O poveste cumplită (3)

Deodată, la intrarea în toaleta publică se ivi chiar doamna Nuți (dar câte personaje credeți că suntem în stare să urmărim? Ce, suntem în LOTR?).

“Aha!”, strigă domnul Pantelie.

Doamna Nuţi, surprinsă: “Ce ‘aha’, ce înseamnă asta?”.

Domnul Pantelie: “Aţi venit.”

Doamna Nuţi: “Da, am venit, mă pişam pe mine, şi de ce vă purtaţi aşa teatral?”

[va urma]

O poveste cumplită (2)

“Doamnă, dumneavoastră vă futeți la poștă?”, o întrebă Pantelie pe doamna Nuţi (fiindcă aşa o chema pe doamna cu părul blond).

“Nu, domnu’, nici măcar la Alimentara”, spuse doamna Nuţi. “Dar nu vreţi, totuşi, un sicriu?”, adăugă ea.

“De ce să vreau?”, spuse Pantelie, care, după cum se vede, nu era chiar un domn, fiindcă nici un domn nu întreabă o doamnă dacă se fute la poştă, fiindcă e nepoliticos. Desigur, n-ar fi neapărat nepoliticos să întrebi un bărbat dacă a făcut sex cu mai multe femei, fiindcă nu se consideră că e ruşinos pentru bărbaţi să facă sex cu mai multe femei, dar asta nu are legătură cu povestea noastră.

“Păi, poate vă e frig. Nimic nu ţine mai bine de frig decât un pardesiu de scânduri, dacă eşti mort.”

“Păi eu nu sunt mort”, zice Pantelie.

“Ba chiar sunteţi mort”, zice doamna Nuţi.

“Ete pula”, zice Pantelie, de unde se vede tot mai clar că nu a fost niciodată un domn.

Doamna Nuţi stinse ţigarea şi trase o flegmă pe marginea trotuarului. “În orice caz, cimitirul e în partea aia.”, spuse ea, arătând cu degetul.

Domnul Pantelie o luă din loc, dezgustat. “Ce glumă proastă”, îşi zise el. Era bătrân, dar nici chiar aşa.

Se duse acasă. N-avea nici un chef să mânânce. Dădu drumul la televizor, dar se plictisi repede şi îl închise. Se hotărâ să îşi facă o cafea, dar nu mai avea zahăr. Sună la vecina de jos la uşă, să ceară un pic de zahăr, dar nu îi deschise nimeni.

Se întoarse acasă. Adormi într-un fotoliu din sufragerie. Când se trezi, i se păru că miroase cam urât în casă. Deschise geamurile ca să aerisească, dar degeaba.

“Trebuie să o prind eu pe blonda aia”, îşi spuse. Se dădu cu apă de colonie ieftină şi plecă din nou în parc. Începu să pândească în faţa toaletei publice. Deodată,…

[va urma]